Piatra Craiului, cu Olive.

         Piatra Craiului, așa se numea ambiția mea de vreo două veri. Mereu imi promiteam, că o să urc dar de fiecare dată renunțam la idee după ce ficare omuleț din grup își găsea altceva de făcut. Vara asta aveam alte planuri marețe care, ca orice plan îndelung pregatit, a fost abandonat fără voia mea. Și cum plecările mele reușite s-au petrecut fără premeditare, așa am decis să merg și în Piatra Craiului cu Olive, prietena mea care raspunde ușor la planurile mele de genul "hai maine la munte". Le spun alor mei, mă uit pe o hartă, mă uit la meteo și nu era bine, anunța că o să plouă chiar în ziua cînd ar fi trebuit să ajungem pe creastă. Totuși, decidem să plecăm, poate o să avem noroc. 
        Joi, 25 august. Ajung în Brașov, o aștept pe Olive atat timp cât aș fi putut face turul complet al orașului de două ori ;)) (l-am facut o singura dată totuși), apoi pe ultima secundă prindem și trenul spre Zărnești care, ca să fie mai palpitant, ajunge după ce se face noapte. 
         Plecăm din gară pe jos către Cabana Gura Râului, întrebam lumea cât facem până acolo, refuzăm să luăm taxi chiar și după o tanti ne zice "cum sa mergeti pe jos??? e noapte, e departe, e complicat, chiar si eu m-aș rătăci. Și mai aveti de mers și prin pădure, circula animalele." Noi tot făceam aluzii sperând să se ofere ca gazdă pentru o seară dar când am vazut ca nu este chip de așa ceva ne-am enervat si am hotarat sa mergem pe jos, n-avea cum sa fie atat de infiorător. Oricum, când am ajuns la cabană ne întrebam de când n-o mai fi fost tanti plecată în direcția aceea. (tot drumul este iluminat, sunt indicatoare la fiecare intersecție și nu facem mai mult de jumatate de ora până la cabană) 
         Nu ne-a mancat nimeni, după cum se vede, Olive e zâmbăreață a doua zi în zori și pregătită de drum.
  
         Vineri, 26 august. Și-am plecat la drum după un mic dejun în aer liber la Fântana lui Botorog. Nu am analizat foarte mult traseul dar ne-am gândit să pornim pe varianta mai lungă, să vedem cât mai multe locuri frumoase. Astfel ajungem la Prăpăstiile Zărneștilor și ca multe alte locuri din tura asta mă fac să mă simt mică, foarte mică. 


        Aici e un rai pentru cățărători, dar și pentru noi, plimbăreții obișnuiți care admirăm rocile masive imense și maestru artist, pârâul, ce le-a modelat asa frumos, pierzându-se printre pietricele de atâta limpezime. Apoi râdem când mai vedem câte o denumire de traseu, citim plăcuțele cu informații și mergem mai departe.



          Singure, pe un drum ce șerpuiește la deal, pășim încet povestind de-ale noastre. Olive zice că o doare spatele de când a plecat de acasă și că se teme de vreo criza mai serioasă, dar o duc cu zăhărelul sau cu ciocolata mai bine zis până se înalță munții în fața noastră și ne crește rapid pofta de urcat. I-am văzut, mi-au placut, clar nu vreau să mă întorc decât după ce văd un apus și un răsărit de sus de acolo.


          Și-ajungem la cabana Curmatura, unde întâlnim mai mulți omuleți care coboră sau urcă în Crai, dar nu ne lipim de nimeni, vrem singure cică. Ne odihnim și noi câteva minute, bem o ciocolată caldă, ne jucăm cu pisica și cățeii din dotarea cabanei, ne facem plinul cu apă și pornim la drum din nou. 



          Urcăm, urcăm, urcăm.Treaba devine mai serioasă, panta e mai mare iar noi zăbovim la fiecare zmieuriș șă ne infructăm și totodată să ne odihnim. Truda mare cu Olive, nu că ar fi durut-o spatele ci că nu mai reușeam să o scot din zmieuriș nici dacă ii spuneam ca e un urs acolo. "Hai Olive ca aici sunt mai multe" , strigam, chiar dacă nu mai era nici o tufă pe acolo, doar în speranța că va renunța! Aici ni s-au decalat mult timpii pentru acea zi. :)) Oricum, dulci și aromate au mai fost fructele alea!
          Trebuia să menționez că de la Curmătura am ademenit un camarad alb blănos, ne părea bine. Ne miram noi că pornește cățelul așa vesel la drum lung cu noi, dar el știa că dupa 30 minute ajungem la un peretele unde el nu se poate cățăra și deci se va întoarce liniștit la cabană. Din acest punct și până la Vârful Turnul nu am făcut fotografii, asta pentru că aveam nevoie de ambele mâini libere (uneori aș fi avut nevoie și de o a treia) și de nimic atașat pe langă mine să mă deranjeze. Mie îmi place să îmi car rucsacul oricât de greu ar fi dar pe porțiunea aceea când trebuia să mă țin de șufe și lanțuri încontinuu, era exact în plus. Aici mi s-a părut că a fost punctul culminant, apoi nu știu, ori m-am obișnuit cu hăurile ori nu a mai fost așa dificil.

          În sfârșit, ajungem pe primul vârf din tură, Vârful Turnul Pietrei Craiului (1991m) și tare bine mai este când știm că suntem aici și șiiii mai avem vreo două ore de mers. Hai, sus și  pornim!


       Înaintăm cu plăcere, mai vedem o garofiță, ne mai strecurăm prin jnepeniș, ne oprim să ronțăim ceva la Șaua Padinei Închise (1935m), că nah, se vedea frumos de acolo; ne uităm în stânga spre Curmatura, apoi în dreapta spre Plaiul Foii și  tot înainte la cât avem de urcat si de coborât ca să ajungem la Refugiul Vârful Ascuțit.



       Am ajuns pe Vârful Ascuțit la ora 17, adică mai devreme decât ne așteptam și am avut timp pentru toate, am gătit, am făcut ceai, am facut fotografii apoi am așteptat apusul promis de la baza muntelui și am admirat capre negre țopăind libere pe sânci în lumini roșiatice.


     Norocul nostru că am ajuns mai devreme și am avut locuri în refugiu că apoi au tot venit. Am cunoscut oameni noi, eram deja 8 în refugiu și încă trei corturi afară; am mărit chiar și echipa pentru a doua zi. Am jucat puțin mima apoi am spus bancuri până ne-am plictisit și s-a facut tăcere. Bineinteles că eu nu am putut dormi și m-am foit toată noaptea ascultând vântul ce șuiera prin ușa de la refugiu, poate eram entuziasmată.

 apus..
 ..apoi răsărit...
Sâmbătă, 27 august.  Și pornim la drum în noua formulă de 5. De fapt 6 cu superMircea care s-a  decis să ne însoțească..și nu prea! :))

       Traseul de creastă ne poartă prin locuri spectaculoase, cu abrupturi înfiorătoare, cu stânci imense și peisaje impresionante. Este frumos!!!!!! este foarte frumos!!! asta am țipat la fiecare priveliște. :) Și este plăcut. Înaintăm cu zâmbetul pe buze, alături de oameni glumeți și plini de viață, chiar daca depunem mult efort și obosim mai repede.


        Am petrecut ore bune pe creastă dar nu am simtit cand a trecut timpul chiar daca eram frântă de oboseală. Chiar eram entuziasmați de ce vedem. Muntele e măreț! Ori te lasă mut ori iți vine să țipi cât de tare poți...și eu strigam.





Mult a fost...când ne uităm în urmă..
  dar puțin a mai rămas..până la vârful La Om.

        Urcat și coborât pe fiecare dintre Țimbalul Mare (2177), Vf. Dintre Țimbale, Vf. Timbalul Mic (2231m), Vf. Sbirii (2220m) și punem punct la traseul de creastă la Vf. Piscul Baciului/La Om (2237)m. Facem poza de grup unde avem pe Olive, Bogdan, Ella(eu), Elena și Maria.(de la stânga la dreapta), luăm prânzul acolo, ne mai odihnim apoi începem să coborâm ușor spre Refugiul Grind.

          De aici a fost cam gata distracția pentru mine. Era grohotiș aproape până la bază și abia ne găseam echilibrul. Mie nu imi plac coborările oricum, dar mai ales printr-un loc unde abia te ții pe picioare patinând pe pietre mărunțele. Până la urma a fost distractiv pentru Olive și Elena care s-au gândit că ar fi mai simplu să coboare pe fund cu izoprenele. 

         Și mă uit mereu în urmă, am coborât rapid până la refugiu și parcă nu-mi venea să cred ca a trecut așa repede. Vroiam inapoi, acolo sus! Și iar încep să mă simt mică uitându-ma de unde am venit. Văd partea de creastă care nu am facut-o, pare mai domoală dar tot frumos e și pe acolo. Clar, trebuie să ne întoarcem într-o bună zi să terminăm ce am început.


       Am mers mult timp tăcuți, cred că fiecare simțea deja o părere de rău. Deja mergem prin pădure mai avem puțin și intrăm în atmosfera normală de jos. La Table ne-am oprit să mâncăm, am făcut focul, ne-am bucurat de apa rece de la izvor și am pierdut multă vreme stând intinși la soare știind că nu mai avem foarte mult de mers și ne încadrăm bine în timp.


        Și n-a fost așa. Nu după mult timp de la plecare ne-am dat seama că nu mai vedem marcaj. Urmăm totuși o potecă ce pare circulată dar nu este bine pentru că duce la o stână și atât. Strigăm la ciobani, dar până să ajunga ei la noi ne-au înconjurat vacile și câinii. De câini nu imi era frică pentru că nici macar nu latrau la noi, dar vacile erau așa insistente că le simțeam respirația și botul umed. Of, ce ne-am mai chinuit cu ele, Bogdan se tinea de coarnele uneia de parcă era pe motocicletă :))


         Ciobanii ne-au îndrumat pe un traseu dar noi am deviat și de la acela, urmând un marcaj care părea că ar duce la satul Peștera. Poate am fi mers pe unde ne-au zis ciobanii (deși părea dubios de necirculat) dacă seara precedentă superMircea nu ar fi spus încontinuu glume proaste cu și despre ciobani și turiști. :)) Acum ne părea rău și că am pierdut timpul La Table lenevind la soare. Oricum, după ce am văzut satul s-a lăsat o liniste cruntă și fiecare înainta curios de repede spre el. ;)) 
        Am ajuns în sat înainte să apună soarele și de acolo ne-a revenit zâmbetul pe buze chiar dacă aveam de traversat satul Peștera și satul Măgura pentru a intra în traseul normal.

Am ajuns noaptea la Gura Râului, am mai avut încă și energie să tragem o fugă în Brașov la For Sale. ;))
Duminică. 28 august. Eram frânți, arși de soare dar tot cu părere de rău că trebuie să plecăm. 
O să revin, am zis. Trebuie să facem creasta până la capăt. Cu Olive, bineinteles! :)

Popular Posts